Zidul

Sa locuiesti intr-o tara straina, sa nu stii limba si sa nu cunosti pe nimeni, este greu. In primul rind e greu sa-ti gasesti o casa, sa-ti deschizi un cont bancar ori sa inveti traseul catre locul de munca, unde nu te intelegi cu nimeni ( decit, poate, prin semne!). Simti intre tine si ei ( strainii ) un zid, o respingere rece ( care-ti reaminteste ca nu esti de-a lor! ). E ceva natural ( la urma urmei! ), nici mie nu-mi placuse Colin, un afroamerican, ratacit pe meleagurile noastre ( si repartizat in biroul meu!) fara sa stie o boaba romineasca. Cu timpul ( dupa ce a inceput s-o rupa cit de cit pe limba lui Eminescu!) l-am acceptat si ajutat sa se integreze. Dar la inceput nu mi-a placut! Apoi viata, in general ( obiceiurile, mincarea, distractia, etc.) nu corespunde cu deprinderile tale, strainii sint mai sobri, mai sofisticati ( pentru gusturile tale!). N-ai sa gasesti nicaieri oameni pe marginea drumului ( sau la marginea orasului ) in jurul gratarelor ( ticsite cu mici! ), cu muzica ( lautareasca!) data la maxim, urlind. Nici mincarea zdravana de acasa n-o s-o mai gasesti, va trebui sa te obisnuiesti cu mincarea lor ( semipreparate gretoase, pe care mai trebuie sa le si incalzesti!). Partea frumoasa ( care acopera aceste dificultati ), banii ( foarte importanti in ecuatia vietii!) este si singura motivatie, care te retine printre straini ( la inceput o luna, apoi o viata!).Si, incetul cu incetul, zidul incepe sa dispara. Sa devii de-a lor.