Emir Kusturica, unul dintre cei mai respectati si mai nonconformisti regizori ai vremurilor moderne, deopotriva actor si muzician, cunoscut pentru filmele sale in care idealismul hollywodian se impleteste cu o realitate deosebit de dura, de multe ori disparand in spatele unor secvente de un realism sfasietor, si-a indreptat atentia si asupra lumii fotbalului. Singurul jucator care i-a atras atentia in mod deosebit a fost marele Diego Maradona, o legenda a fotbalului argentinian, respectat de o lume intreaga pentru performantele sale „supranaturale” de pe terenul de fotbal.
Desi a fost implicat si in scandaluri cu droguri sau sentimentale, Maradona a iesit cu bine din toate si si-a continuat viata destul de simpla, insa plina de faima si bani. In documentarul lui Kusturica, portretul lui Maradona a fost „zugravit” in „Maradona by Kusturica” (2008) tinand cont de cele trei mari directii ale vietii sale: cariera de antrenor, tatal Maradona si cetateanul Maradona, mereu nemultumit-despre el au vorbit diverse personalitati si apropiati care l-au cunoscut indeaproape. Efedrina si cocaina l-au tinut pe tusa pe Maradona luni bune dupa ce a fost dat afara din competii fotbalistice importante desfasurate in SUA si Italia. Pe langa acestea, intr-o situatie de-a dreptul bizara, asaltat de jurnalisti, Maradona a ripostat si a tras in ei efectiv cu o arma cu aer comprimat.
Documentarul nu uita nici de perioada neagra din viata lui Maradona, in copilarie, cand lipsa banilor l-a determinat sa lupte pentru o cariera in fotbal pe care a si castigat-o prin mult efort si multa ambitie, dar si printr-un talent de invidiat. Unul dintre idolii sai, Fidel Castro, este si el evocat si oglindit prin prisma unei viziuni politice foarte articulate pe care Maradona a avut-o in tinerete si pe care o impartaseste chiar si la maturitate.
Intocmai ca si Kusturica, si Maradona nu este tocmai un personaj pe care sa-l incadrezi usor in niste tipare, dovada ca, dupa aparitia autobiografiei sale, „Eu sunt Diego”, care s-a vandut ca painea calda in Argentina, la doi ani diferenta, a dat toate drepturile banesti care-i reveneau din vanzarea cartii cubanezilor si lui Fidel Castro, pe care-l respecta si-l admira pentru deciziile sale politice si pentru „mana de fier” cu care-si conducea poporul…